Deşi pasta de dinţi în formula cea mai apropiată de cea actuală este o invenţie de secol al XIX-lea, istoria devenirii ei e milenară.

Dacă printre alegerile dumneavoastră frecvente se numără pasta de dinţi pe baza de plante, trebuie să ştiţi că în Antichitate, amestectul de sare, piper, mentă şi salvie era foarte utilizat în curăţarea dinţilor, chiar dacă degetul suplinea rolul periuţei noastre moderne. Reţetele nu erau, desigur, universale, variind de la un spaţiu la altul, de la o civilizaţie la alta.

La începutul secolului al XIX-lea, periuţa îşi făcuse deja apariţia, însă iniţial a fost folosită cu apă. Pe parcurs, ei i s-a alăturat pudra pe bază de cretă, cărămidă şi sare, compoziţie populară cu precădere în Marea Britanie. Către sfârşitul secolului, în 1896, compania Colgate a scos pe piaţă prima pastă de dinţi ambalată în tuburi metalice.

Spălatul pe dinţi a luat astfel amploare în America, la începutul secolului XX pasta fiind îmbunătăţită cu fluor. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, soldaţii americani au primit periuţe şi pastă de dinţi, campania unei bune igiene orale fiind astfel extinsă.

Românii au fost, la rândul lor, destul de inventivi, utilizând, în absenţa pastei de dinţi, sarea (se ştie că apa cu sare în concentraţie mare are efect antiseptic), cenuşa (rezultată din arderea lemnului) şi, ulterior, bicarbonatul de sodiu (cunoscut pentru efectul său de albire).

Dată fiind oferta actuală extrem de generoasă a raftului cu pastă de dinţi, alegerea variantei eficiente nu mai e o problemă. Suntem în punctul în care sortam în funcţie de arome şi culoare. În condiţiile în care secole de-a rândul oamenii şi-au inventat propriile soluţii în încercarea de a menţine o bună igienă orală, a le ignoră astăzi pe cele care ni se oferă „de-a gata” ar fi o mare greşeală.

Să ne zâmbim cu bine!