În practica noastră de zi cu zi, întâlnim de cele mai multe ori situaţii care ne pun în dificultate. Dinţii care ne pun problemele cele mai mari, din punct de vedere endodontic sau al restaurării protetice, sunt cei cu distrucţii coronare extinse şi margini subgingivale. Întrebările cu cele mai grele răspunsuri, de care nu suntem niciodată convinşi sunt : extragem sau tratăm?

Când hotărâm extracţia unui dinte? Când tratăm?

În primul rând trebuie să avem stabilite limitele care ne impun una din cele două decizii. Care sunt condiţiile ca un dinte să poată fi restaurat protetic, dar să îndeplinească şi criteriile specifice endodonţiei? În medicina dentară modernă, tratamentele impun folosirea izolării cu ajutorul sistemului de digă, care stă la baza piramidei tratamentelor dentare. Situaţiile clinice ne arată că nu toţi dinţii sunt izolabili, cei care nu pot fi, ajung inevitabil la ultima manoperă din viaţa unui dinte - extracţia.

În ajutorul nostru vin procedurile care restabilesc marginile situate subgingival: gingivectomia, elongarea coronară, extruzia chirurgicală parţială şi extruzia ortodontică, fiecare cu indicaţii bine stabilite.

Gingivectomia este efectuată în cazurile în care distrucţia subgingivală nu este foarte avansată, elongarea coronară fiind indicată în cazul necesităţii osteoplastiei fiind caracteristică distrucţiilor profunde, extruxia chirurgicală parţială (figura 1) are avantajul nealterării osului alveolar şi al ţesuturilor moi, extruzia ortodontică asociată cu fibrotomia, având rezultate excelente, singurul neajuns fiind extinderea tratamentului pe o perioadă mai mare de timp.

Aceste proceduri ajută la creşterea ratei de succes pentru tratamentele noastre şi al gradului de  restaurabilitate al unor dinţi care iniţial aveau un prognostic rezervat. Poziţionarea marginilor supragingival duce la uşurarea tratamentelor ulterioare şi restabilirea efectului Ferrule, indispensabil unei restaurări protetice de durată.