Tratamentul endodontic reprezintă baza pentru manoperele protetice care vin să restabilească funcţia şi integritatea dintelui. Totodată, tratamentul protetic asigură menţinerea în timp a succesului endodontic. Această legătură reciproc dependentă trebuie să se regăsească în colaborarea dintre endodont şi protetician.
Cheia succesului unui tratament constă în documentarea riguroasă şi planificarea corectă a cazului. De cele mai multe ori, când se ajunge la tratament endodontic avem de-a face cu distrucții coronare extinse: carii profunde care cuprind mai multe suprafeţe dentare, obturații masive cu limite subgingivale, fracturi dentare etc. Toate acestea pot complică restaurarea coronară şi reprezintă o provocare pentru întreagă echipă de medici .
Raţionamentul deciziei de tratament endodontic trebuie corelat cu posibilitatea restaurării protetice a dintelui. Dacă există “ferrule” atunci răspunsul este “Da”, iar dacă răspunsul este “Nu”, putem decide realizarea unei elongări coronare pentru modificarea raportului corono-radicular.
Tratamentul endodontic al unui dinte se indică atunci când există, sau se pot obţine prin gingivectomie, minim 4 mm de ţesut dentar supraosos. În caz contrar se indică extracţia dintelui.
Situaţiile în care este necesară folosirea pivoturilor endodontice nu sunt bine definite aşa că am să fac referire la o clasificare propusă de Peroz et al. care descrie cinci clase:
Clasa I: 4 pereţi restanţi (doar cavitatea de acces) – dacă pereţii axiali au o grosime mai mare de 1mm nu este necesară aplicarea unui pivot.
Clasa II şi III: sunt prezenţi 2 sau 3 pereţi – în tratamentul cazurilor care implică lipsa a 1 sau 2 pereţi axiali nu este necesară aplicarea unui pivot, deoarece pereţii rămaşi asigură suficientă rezistenţă mecanică pentru restaurarea coronară.
Clasa IV: un singur perete restant – este recomandată folosirea unui pivot endodontic pentru a creşte rezistenţă bontului dentar.
Clasa V: lipsesc toţi pereţii – în cazurile cu distructie coronară severă în care nu mai avem pereţi axiali se recomandă folosirea pivotilor endodntici pentru a creşte retenţia restaurării coronare. Pe lângă aceasta, efectul “ferrule” joacă un rol foarte important în rezistenţa restaurării coronare şi pronosticul pe termen lung.
Distrucțiile coronare existente alături de cavitatea de acces afectează rezistenţa mecanică a părţii coronare. Din aceste considerente este necesară restaurarea protetică şi reducerea la minimum a riscului de fractură.
Primul lucru pe care trebuie să-l urmărim este protecţia cuspidiană. După legea lui Hood, reducerea înălţimii cuspizilor de 2 ori, creşte rezistenţa la fractură de 6 ori. Acest lucru este esenţial în cavităţile MOD, care prezintă cel mai înalt risc de fractură.
Protecţia cuspidiana poate fi realizată cu onlay-uri sau overlay-uri, care vin să acopere cuspizii şi tind să repartize uniform forţele. Ele pot fi confecţionate din ceramică presată sau compozit şi sunt cimentate adeziv, oferind atât rezistenţă mecanică, cât şi estetică. Suprafaţă de adeziune ar trebui să fie cât mai mare, pentru a avea o rezistenţă sporită, motiv pentru care astfel de restaurări coronare sunt mai potrivite pentru molari.
Coroanele dentare sunt opţiunea clasică, considerată o mare perioada de timp că fiind cea mai optimală restaurare coronară după un tratament endodontic. Progresele la acest capitol sunt date de materialele moderne precum ceramică presată, care permit slefuiri minim invazive, fără compromis între estetică şi rezistenţă mecanică.
Alegerea tipului de restaurare coronară trebuie făcută în funcție de situaţia clinică, urmărind să păstreze cât mai mult din ţesuturile dentare sănătoase pentru o rezistență mecanică sporită.
Dr. Dumitru Muntean- Stomatologie restaurativă, MB Dental , Cluj-Napoca
Bibliografie:
© 2026 Mb Dental. Toate drepturile rezervate.
