1. Ce te-a determinat în alegerea meseriei de psiholog şi ce profesie ai fi ales dacă n-ar fi existat aceasta?

În primul rând dorinţa de autocunoaştere şi, apoi, evident, dorinţa de a-i înţelege şi ajuta pe ceilalţi. Îmi doream să studiez psihologia încă din clasa a 5-a, aşa cum, tot atunci, am hotărât că o alternativă viabilă ar fi arhitectura. În prezent sunt mulţumită de alegerea mea, şi doresc să-mi lărgesc orizontul profesional căutând variante de exersare a abilităţilor pedagogice.

2. În prezent, eşti psihologul clinicii stomatologice MB Center 4Kids. Cât de mult te solicită lucrul cu copiii?

Întru în contact cu copii de diferite vârste şi cu părinţii lor săptămânal, prin intermediul clinicii. Mereu vin cu plăcere la şedinţe şi plec simţindu-mă energizată. Aşa cum poate atestă orice părinte sau îngrijitor, lucrul cu copiii este în general solicitant, însă recompensele sunt şi ele pe măsură. Momentul evaluării post-intervenţie, când copilul declară că se simte relaxat şi că ar reveni cu drag la dentist şi pe viitor, face să merite pe deplin timpul şi energia investite în implementarea acestui program.

3.Câţi dintre copiii veniţi la dentist sunt anxioşi?

În general cei care au avut în prealabil experienţe cu mediul stomatologic resimt anxietate atât înaintea cât şi în timpul consultatiei, această scăzând în intensitate doar în urmă interacţiunilor şi expunerii repetitive la acest nou context şi la personalul clinicii. Din păcate, prima vizită la dentist a copiilor nu este tratată cu importanța cuvenită, ignorându-se de obicei latura psihologică a acestei experienţe. Atât părinţii cât şi medicii stomatologi trec uneori cu vederea faptul că, pentru un copil, întâlnirea cu dentistul înseamnă, mai mult decât cunoaşterea unei persoane nefamiliare, expunerea la un mediu complet nou, populat de instrumente ciudate, care scot sunete ciudate, şi care au potenţialul de a-i crea un oarecare disconfort după cum i se şi explică, în cele mai multe cazuri, în prealabil, creându-se astfel expectanţe negative nerealiste privind procesul la care va lua parte. Este de înţeles că, în acest context, copilul va resimţi o oarecare teamă, fapt ce nu ar trebui neglijat, ci din contră, abordat prin intermediul unor metode comportamentale şi cognitive menite să facă din această experienţă una cât mai nontraumatică pentru client.

4. Cât din această anxietate le este transmisă involuntar de părinţi?

Anxietatea se poate dezvoltă prin multiple mecanisme, care includ într-adevăr învăţarea vicariantă şi modelarea verbală. Altfel spus, copiii pot observă şi îşi pot însuşi anxietatea părinţilor, şi pot de asemenea internaliza relatările acestora privind experienţele cu mediul stomatologic. Astfel, devine extrem de importantă conceptualizarea oferită de părinţi acestui mediu precum şi oferirea unui model comportamental adecvat, chiar dacă asta presupune uneori mascarea propriilor anxietăţi dentare.

5. Ce să le spunem copiilor înainte de vizită la dentist?

Descrierea vizitei la dentist depinde într-o mare măsură de temperamentul copilului şi de modul lui de creştere. În cazul în care acesta a fost învăţat să primească mereu explicaţii în detaliu privind orice experienţă viitoare, probabil relatarea va fi mai comprehensivă, fapt care nu este greşit, deşi este bine că descrierea să fie însoţită de prezentarea instrumentelor, de contactul direct cu acestea şi de imersarea în mediu, lucruri de care ne ocupăm în cadrul programului nostru. În general este bine că părinţii să prezinte conceptul de dentist şi muncă lui într-o manieră pozitivă: „este prietenul nostru”, „ne face dinţişorii sănătoşi”, „ne ajută să avem un zâmbet sănătos”, „vindecă dinții” etc. De asemenea, poate fi utilă normalizarea experienţei: „toţi copiii se întâlnesc periodic cu dentistul”, “e normal, nu-i mare lucru” şi chiar prezentarea experienţei printr-o prismă uşor fantastică, atrăgătoare pentru copil, în funcţie de vârstă acestuia: „după ce mergem la dentist putem face în sfârşit cunoştinţă cu Zâna Măseluţă”, „la dentist ne aşteaptă peştişorul Nemo şi toţi prietenii lui” – deşi această ultimă relatare capătă sens doar la MB Center 🙂

6. Ce să nu le spunem?

E de preferat să evităm discuţii în detaliu privind durerea, disconfortul sau din contră, absenţa acestora, atât înaintea consultației cât şi după încheierea acesteia. Discuţiile despre durere se pot traduce pentru copil în mai multe feluri: fie va anticipa neplăcere şi va amplifică mental senzaţiile neplăcute ale consultatiei, fapt ce i-ar putea crea sau menţine anxietatea, fie vor întări asocierea mentală dintre mediul stomatologic şi durere (mai ales în cazul în care a perceput într-adevăr un disconfort în timpul consultației), fie, în cazul în care i se promite că „nu-l va durea nimic” şi i se dovedeşte contrariul, sursa îşi va pierde credibilitatea.

În niciun caz nu trebuie să folosim conceptul de dentist pe post de pedeapsă: „dacă nu te speli pe dinţi/nu eşti cuminte te ducem la dentist!”, fiindcă astfel ne tăiam singuri craca de sub picioare şi periclităm efectele benefice pe care le-ar putea avea programul asupra copilului.

7. Cum a fost prima ta experienţă stomatologică?

Probabil asemănătoare cu cea a multor persoane din generaţie cu mine: târzie, precedată de puţine explicaţii, lipsită de contact în prealabil cu personalul şi instrumentarul, dublată de ţipete şi plâns, bruscă, rapidă şi urmată de o lungă perioada de evitare, pe fondul anxietăţii dentare.

8. Există alte proiecte în care eşti implicată în afară activităţii tale la MB Center? În ce constă ele?

Sunt psihopedagog şi meditator la clasa a 6-a la Liceul de Informatică „Tiberiu Popoviciu” şi în weekend sau în vacanţele şcolare profesez în cadrul cabinetului individual de psihologie din Oradea. Colaborez de asemenea cu mai multe asociaţii în cadrul unor proiecte educaţionale, cel mai recent presupunând un schimb de experienţă internaţional cu un grup de profesori din Tanzania, susţinerea unor lecţii pe teme de educaţie globală în şcolile tanzaniene şi discuţii cu reprezentanţii locali ai diferitelor instituţii, în scopul identificării unor probleme în domeniul educaţional local şi a potenţialelor direcţii de soluţionare a acestora.

9. Care sunt plăcerile timpului tău liber?

Aceleaşi că ale oricui: prieteni, activităţi culturale, excursii. În trecut aveam o serie de activităţi de voluntariat – am lucrat cu copii cu autism, copii cu sindromul Down şi cu persoane cu diabet zaharat internate la Centrul de Nutriţie şi Boli Metabolice din Cluj-Napoca – însă, din păcate, timpul nu-mi mai permite.

10. Ştim că la întâlnirile cu copiii utilizezi un limbaj metaforic prietenos, pentru a-i familiariza pe aceştia cu contextul medical. Cum te prezinţi tu folosind aceste metafore prietenoase?

Pentru ei sunt Ioana, simplu. Îi întreb cum se simt, povestim despre preocupările lor, le explic cum e la dentist, le fac cunoştinţă cu personalul, le arăt poze cu instrumentele şi ne jucăm împreună „de-a dentistul” folosind instrumente reale, ne întâlnim după consultaţie să schimbăm păreri, le dau cadouri şi „teme de casă” – de regulă desene pentru expoziţie – etc. Unii dintre copii mă-ntreabă ce e un „psiholog”, şi atunci le explic că e o persoană căreia îi place să-şi facă mulţi prieteni, şi care-i ajută pe aceştia dacă au probleme, indiferent de ce natură ar fi ele, discutând cu ei şi uneori jucându-se împreună. Psihologul e o persoană de încredere la care poţi apela când eşti supărat, şi care e mereu pregătită să te ajute.